Doar atat?

Acum cateva zile am tras un biletel din cutia "fermecata" si mi-a picat fraza "De azi vei privi lucrurile intr-o noua perspectiva". Si in mintea mea era doar "vrajeala! cine crede in prostiile astea?". Marea mea uimire a fost ca s-a adeverit. Ieri, fara sa vreau, in urma unor interactionari cu prietene mai vechi am ramas pe ganduri. Toate erau casatorite si aveau copii. Si toate imi explicau ca dupa ce se naste copilul incepi sa uiti de tine/sotul tau si te concentrezi numai asupra bebelusului. Imi povesteau ca nu mai au timp sa se aranjeze, sa se distreze, sa faca anumite lucruri pentru ele, pentru placerea lor. Si ca pasiunea si iubirea dintre soti dispare o data cu aparitia copilului. Ca ramane doar o relatie stransa de prietenie si intervin grijile. Cum sa dispara pasiunea? Pai si atunci de ce sa mai stau cu el? Cu ce ma incalzeste ca imi e prieten daca nu mai exista dorinta? N-am nevoie sa stau seara in pat cu el si sa-i povestesc cate biberoane a baut copilul, vreau sa stau langa el si sa ma treaca fiori pe sira spinarii, sa fiu dependenta de pielea lui, de respiratia lui. Credeam ca un copil vine ca o completare a legaturii dintre un barbat si o femeie, ca te apropie, ca sentimentele devin si mai profunde, mai intense. Imi imaginam cat de mult isi va iubi el copilul, cum se va juca cu el, cum se vor atasa unul de celalalt. La ce bun daca eu voi fi in plus, daca eu voi fi doar femeia care i-a daruit un copil, dar nu-l mai atrage, daca voi fi doar o amica cu care povesteste banalitati? Vorbeam acum cateva zile cu un amic care e tatic si il intrebam ce simte pt sotia lui, daca o mai iubeste la fel ca la inceput? El mi-a raspuns ca nu mai e ca la inceput, ca sentimentele lui s-au transformat, ca simte o mare prietenie si recunostinta pentru ea. Recunostinta?!...

Inainte povesteam prietenilor cat de mult imi doresc un copil si ca eu as face acum un copil daca as avea cu cine. Acum constientizez ca imi doresc un copil, dar nu ma simt pregatita sa trec pe locul doi. Inca imi doresc sa fiu centrul universului pentru omul pe care-l iubesc, inca imi doresc sa vad in ochii lui dorinta, nebunie, pasiune, sa simt ca nu poate sa doarma noaptea in pat langa mine. Inca imi doresc sa nu stau stresata toata ziua gandindu-ma la copil si sa pierd timpul plimbandu-ma pe strada, petrecand timp cu prietenii, inca imi doresc sa am grija de mine, sa merg la sala, la film, sa fug intr-un weekend la munte fara sa imi fac planuri inainte. Sunt atat de frumoase toate lucrurile simple din viata mea acum si vreau sa le savurez pe toate. Un copil poate sa mai astepte... poate ca sunt egoista, dar in momentul acesta al vietii eu sunt pe primul loc si nu vreau sa-mi limitez dorintele.

Ma sperie toate si in mintea mea zace intrebarea "Doar atat? la asta se rezuma vietile noastre?" La copil si la "cratita"? Cu mine cum ramane? Cu ce-mi doresc eu? Si locul de munca ramane pe ultimul plan? M-am chinuit atat sa fac ceva ca sa renunt? Cum ramane cu bucuria de a petrece timp in doi, de a face lucruri nebunesti impreuna, cu nevoia de a ma bucura numai eu de prezenta lui, de pasiunea lui, de el cu totul?

Oricum depinde de fiecare om, de fiecare femeie. Mi-ar placea peste ceva timp sa am o familie, dar sa contez si eu. Sa fiu mamica aia tanara si frumoasa care aduce bucurie in casa prin feminitatea ei, care se ingrijeste, care isi continua cariera dar nu pune familia pe locul doi. Cred ca toate astea se realizeaza daca intre cei doi parinti exista o iubire sincera si comunicare. Fara comunicare nu poti sa faci nimic, nu poti sa rezolvi o problema daca nu afli de existenta ei. Vreau sa cred ca pasiunea ramane si dupa trei copii, ca o familie te implineste ca om, nu te ingradeste. Vreau sa cred ca e de ajuns sa existe iubire si pasiune intre un el si o ea ca sa devina "noi".