Liniste.....

Intr-un mod natural a aparut linistea in suflet. Nu stiu de unde si nici nu vreau sa aflu. Nu mai am nici o intrebare si nici un raspuns. Au disparut toate si a ramas linistea. Nu mai ma intereseaza de ce nu ma iubeste, de ce e mereu haos la munca, cand o sa am casa mea, cand o sa termin examenele, cand o sa fiu atat de inteligenta incat sa nu mai invat nimic, cand o sa se termine. Nu se termina niciodata, trebui doar sa ai forta sa mergi mai departe si sa lupti in fiecare zi. Sa lupti sa-ti pastrezi demnitatea si respectul de sine in situatiile cele mai urate.

Am observat ca in toate povestile personajul principal sunt eu. Povestile se schimba, dramele sunt altele, trairile sunt altele, dar eu raman neschimbata. Oricat de mult as incerca sa-mi iau masti, sa ma schimb, sa par un om dur, in esenta eu sunt acelasi copil care iubeste oamenii asa cum sunt si nu vrea sa-i schimbe. Imi place sa privesc oamenii, sa-i analizez, sa-i ascult, sa-i ajut sa depaseasca problemele, imi place pur si simplu sa stau in preajma oamenilor, ma fascineaza comportamentul lor. Nu i-as schimba, sunt perfecti asa cum sunt. Pana si oamenii rai imi plac asa cum sunt pentru ca-mi dau seama ca sunt masti si ei de fapt tanjesc dupa iubire si afectiune.

Am in suflet o liniste ciudata, iau lucrurile asa cum mi le da Dumnezeu. Pana si lucrurile rele ma gandesc ca mi le trimite cu un scop : sa vad adevarul si sa schimb viitorul, sa nu mai multumesc cu toate rautatile din jur, e momentul sa ma trezesc la realitate si sa accept ca multe povesti au fost doar in capul meu si nu tot ce zboara se mananca.

Ramane aceasi oboseala inexplicabila in organism, nu pot sa scap de ea. Dorm mult si tot ma dor oasele, articulatiile. Nu reusesc sa scap de raceala, parca pe zi ce trece e mai puternica. O sa o ignor, poate trece de la sine. Nu se poate sa ma ia raceala asta grava tocmai la sfarsit, dupa o iarna in care nu am racit deloc. Vreau doar sa dorm...