Jocul

Oricat as vrea sa ma agat de oameni si de trairile lor, realitatea e doar una: Eu traiesc, Eu simt, Eu iubesc, Eu sunt fericita, Eu sunt trista, Eu sunt visatoare, Eu si atat. Nimeni altcineva. Eu in toate ipostazele posibile. Eu in momente de nebunie, Eu incercand sa ajut oameni, Eu fericita ca ploua afara.

In cateva ipostaze nici eu nu ma recunosc si ma intreb ce oare a fost in mintea mea. Si dupa ce raspund la intrebare ma bufneste rasul. Eu sunt imprevizibila... ca orice alt om. Ne luam masti care nu ne reprezinta si ajungem sa ne placa. Pentru ca asa sunt oamenii. Se joaca. Au nevoie de mister, au nevoie de drama, au nevoie de intriga. Altfel viata e plictisitoare. Hai sa o complicam. Si daca se complica prea mult ne luam jucariile si plecam. Daca mai putem...

In toata joaca asta am incredere in mine. In femeia vulnerabila din mine, in copilul speriat de oameni rai, in eleva constiincioasa care nu se duce la scoala fara lectia invatata, in adolescenta care descopera senzualitatea, in prietena de incredere pe care o poti suna in mijlocul noptii sa-i plangi la telefon, in tanara care de-abia se angajeaza, in tanara care incearca sa-si impuna punctul de vedere cat mai diplomat posibil, in nebuna care urla si plange...

Pentru ca noi toate suntem o echipa. Si ne sfatuim. Si ne certam. Dar suntem prezente. Si la finalul jocului stim ca formam o echipa buna. Pentru ca am trait si am simtit cu pasiune. Nici un moment nu a trecut fara sa nu il simtim la intensitate maxima. Poate ca la final nu e important cine castiga. Important e sa te straduiesti si sa dai tot ce ai mai bun din tine. Doar asa vei simti farmecul jocului.